Cum alegem un film când nu ne mai dăm seama ce vrem să vedem

Se face vineri seara, ne așezăm pe canapea, deschidem platforma preferată și începem să derulăm. Zece minute mai târziu încă derulăm, iar cineva spune, resemnat, că poate ar fi mai bine să mergem la culcare. Ni se întâmplă tuturor, iar noi am ajuns să o numim, între noi, oboseala alegerii: prea multe titluri, prea puține criterii. Scriem rândurile astea cu o observație personală. Filmele pe care ni le amintim cel mai bine nu au fost cele alese după cele mai multe stele, ci cele alese după un motiv, oricât de mic și de ciudat.

Începem cu starea, nu cu genul

Genul pare criteriul firesc: comedie, thriller, dramă. Numai că aceeași comedie poate fi minunată într-o seară ușoară și insuportabilă într-una în care avem capul plin. De aceea am învățat să ne întrebăm mai întâi ce fel de seară este asta. Obosită? Vorbăreață? Melancolică? Avem chef de ceva care să ne țină atenți sau de ceva care să curgă pe lângă noi, în timp ce mâncăm?

Răspunsul ne scurtează lista dintr-o dată. O seară obosită cere un film cu poveste limpede, cu personaje la care ne atașăm repede și fără prea multe fire ascunse. O seară energică suportă o intrigă încâlcită, cu salturi în timp, cu final deschis. Sunt reguli de bun-simț, dar le uităm atunci când ne lăsăm purtați de recomandările automate.

Un amănunt amuzant: de câte ori am ales ceva „serios și important” într-o seară de oboseală, am adormit la jumătatea filmului. Nu e vina filmului. Pur și simplu l-am văzut într-un moment nepotrivit, așa cum nici o carte bună nu se citește bine într-un tramvai aglomerat.

Starea contează și la durată. Un film de trei ore cere o seară liberă și o cină terminată din timp, nu o oră de mers târziu acasă și o pauză la cinci minute după începere. Ne-am obișnuit să verificăm durata înainte de orice altceva, iar asta ne-a scutit de multe seri în care ne-am uitat discret la ceas.

Ne uităm la cine a făcut filmul, nu doar la cine joacă

Actorii se văd pe afiș, de aceea ne influențează cel mai tare. Dar un regizor ale cărui filme ne-au plăcut ne spune mult mai mult despre cum va arăta o seară în fața ecranului. Același lucru e valabil pentru directorul de imagine, pentru autorul scenariului, chiar și pentru compozitorul muzicii. Odată ce ne dăm seama că ne plac anumite stiluri, începem să urmărim oamenii, nu etichetele.

Cine vrea să înțeleagă mai bine de unde vine acest mod de a alege poate începe cu materialele din zona dedicată filmului, unde genurile, epocile și curentele sunt povestite pe înțeles, fără jargon de cineclub. Nu e o lectură obligatorie, doar un punct de plecare pentru cei care simt că le lipsește un vocabular al preferințelor.

Noi am făcut o listă mică, într-un caiet: cinci regizori ai căror filme le-am iubit, cu câte un cuvânt lângă fiecare. „Răbdare”, „umor sec”, „ploaie”. Când ne pierdem prin catalogul infinit, deschidem caietul și căutăm filme de același fel. Funcționează mai bine decât orice algoritm care ne dă cu insistență aceleași trei titluri.

Se întâmplă să ne atragă și titlurile mai vechi. Un film din urmă cu decenii are o respirație diferită, cu scene mai lungi și dialoguri mai lente, iar după câteva minute ritmul acesta devine o plăcere, nu o piedică. Dacă îl alegi dintr-o dorință sinceră, nu dintr-un sentiment de datorie culturală, ți se deschide ușor.

Un truc care ne-a prins bine: păstrăm pe telefon o listă scurtă, intitulată „de văzut când avem chef”. Cine aude o recomandare o notează acolo, iar seara nu mai pornim de la zero. Lista se golește rar, dar măcar nu plecăm niciodată cu mâna goală.

Alegem pe rând, ca să nu ne certăm

La un grup de prieteni sau într-o familie, alegerea filmului seamănă cu o negociere. Fiecare vrea altceva, iar compromisul ajunge să nu mulțumească pe nimeni. Am găsit o soluție simplă, aproape copilărească: alege pe rând câte un om, iar ceilalți se angajează să dea o șansă sinceră primelor treizeci de minute. Dacă filmul nu prinde, se oprește, fără reproșuri.

Regula aceasta are două avantaje. Primul e că fiecare ajunge să vadă lucruri la care nu s-ar fi gândit singur, iar uneori ne surprindem cu ce ne place. Al doilea e că se răsfrânge asupra felului în care discutăm după film. Cine a ales își apără alegerea cu bucurie, dar cu umor, pentru că știe că rândul următor e al altcuiva.

Mai e ceva: tăcerea și ea este un răspuns. Dacă într-un grup cineva nu spune nimic la nicio propunere, înseamnă fie că e obosit, fie că nu vrea să strice buna dispoziție. O întrebare directă, pusă blând, ajută mai mult decât încă zece titluri aruncate pe masă.

Același lucru îl facem și cu seriile lungi. Dacă primul episod nu ne-a convins, nu ne forțăm să mai vedem trei în speranța că „se îmbunătățește”. Tot ce vrem e să ne simțim bine în fața ecranului, iar timpul nostru liber e prea scurt ca să-l împărțim cu povești care nu ne sunt pe plac.

În fond, e o chestiune de respect față de propriul timp. Nu ne oprim din plictiseală, ci din onestitate: preferăm să recunoaștem că filmul nu e pentru noi decât să ne prefacem că ne place.

Ne dăm voie să abandonăm

Poate cel mai eliberator obicei pe care l-am dobândit e acesta: nu ne mai simțim datori să terminăm un film care nu ne spune nimic. Am crescut cu ideea că ce ai început trebuie dus până la capăt, dar aplicată la filme, ea ne fură seri întregi. Nimeni nu ne notează, nimeni nu ne cere raport.

Există, desigur, filme care încep greu și se deschid mai târziu. Pentru ele am stabilit o regulă de aur personală: dacă după jumătate de oră nu ne interesează nici măcar un personaj, o imagine sau o replică, îl lăsăm pe altă dată. Mai încercăm uneori peste câteva luni și câteodată, într-un alt anotimp al vieții, același film ni se pare foarte bun.

Merită să ne amintim că un film oprit nu e un film eșuat. E doar un film care nu a ajuns la noi la momentul potrivit. Iar faptul că știm să spunem asta fără regrete ne-a făcut serile mai blânde și discuțiile mai oneste.

Prietenii sunt, în schimb, o sursă mai bună decât clasamentele. Atunci când cineva pe care îl cunoaștem bine ne spune „uită-te la ăsta, ți-ar plăcea”, șansele sunt mari să aibă dreptate, pentru că el știe cum ne comportăm în fața unei povești. Un astfel de sfat valorează cât o duzină de liste.

Premiile ca hartă, nu ca verdict

Când vedem un film premiat, tindem să avem așteptări mari, uneori prea mari. Dacă nu ne place, ne întrebăm dacă nu cumva ne lipsește ceva nouă. Nu ne lipsește nimic. Premiile sunt rezultatul unor jurii cu gusturi, cu context, cu o anumită epocă în spate, iar un titlu premiat spune ce a plăcut unui grup într-un an anume, nu ce ni se va potrivi nouă într-o vineri.

Din acest motiv folosim premiile ca pe o hartă: ne arată unde au fost oamenii, nu unde trebuie să mergem. Pentru cine se întreabă cum se deosebesc marile festivaluri și ce înseamnă, de fapt, câte o statuetă sau o distincție, găsim util acest material, care le pune pe fiecare la locul ei. Odată ce înțelegi ce premiază fiecare, nu te mai simți obligat să ai o părere despre toate.

Ni s-a întâmplat să iubim filme fără nicio distincție și să ne plictisim la unele încununate. A fost o lecție utilă. Gustul nostru nu are nevoie de aprobare, ci doar de ocazii să se hrănească.

Uneori, ritualul nostru mic ajunge să dureze mai mult decât filmul. Ne trezim la miezul nopții vorbind despre un personaj, despre un final, despre o muzică. Și atunci înțelegem de ce am început această discuție despre alegere: nu pentru că filmul contează cel mai mult, ci pentru că ne oferă pretextul unei seri petrecute împreună.

Păstrăm un mic ritual după film

Ultimul lucru care ne-a schimbat modul de a vedea filme nu ține de alegere, ci de ce se întâmplă după generic. Am început să ne dăm cinci minute pentru a spune, fiecare, un singur lucru care ne-a rămas în minte: o imagine, o replică, un sunet. Nu o recenzie, nu o notă, doar un lucru.

Se întâmplă ceva interesant. Ce reținem diferă mult de la om la om, iar filmul pare altul după ce-l auzim prin ochii celorlalți. Un detaliu pe care îl uitaserăm revine, o scenă pe care o găsisem banală capătă greutate. Fără să ne propunem, am început să vedem mai atent.

Dacă vrei să încerci, poți începe chiar în seara asta: alege un film după starea ta, nu după listă, dă-i o șansă de treizeci de minute și, la final, spune un singur lucru pe care l-ai reținut. Notează-l într-un caiet. Peste câteva luni vei avea o hartă personală a ceea ce îți place, mult mai de încredere decât orice clasament văzut în fugă.

VladP

Autor CuSanatate, preocupat de informatii clare, utile si usor de aplicat.