Eu îl duc pe nepotul meu la pian, că părinții lui muncesc mult. Am 67 de ani și credeam că merg doar ca să-l las și să-l iau. Am primit, în schimb, cea mai frumoasă jumătate de oră din săptămâna mea.
Când fiul meu m-a rugat să-l duc pe David la lecții, am zis da fără să mă gândesc — asta facem, bunicii, cărăm și așteptăm. Nu-mi imaginam că o să însemne ceva și pentru mine. Credeam că o să stau pe un scaun pe hol, cu telefonul, ca la doctor.
Prima oară când am ajuns la școala de muzică, m-a surprins că nu arată a școală. Săli mici, uși care se deschid la fiecare jumătate de oră, un pian care se aude de la etaj. Și un hol plin de bunici ca mine — la sediul din Sector 3, lângă Obor și Piața Muncii, vin mulți copii aduși de bunici, cu ghiozdanul în spate, direct de la ore.
Ce am descoperit ascultând prin ușă
N-am rezistat pe scaun. Am tras cu urechea la ușa sălii de pian, cum face orice bunic. Și am auzit ceva ce m-a dat gata: patru note, apoi aceleași patru note greșit, apoi vocea calmă a profesoarei, fără niciun reproș, apoi din nou notele, de data asta curat. Și, la final, un râs de copil.
La noi, la școală, pe vremea mea, greșeala se plătea cu rușine. Aici era doar o informație — ai apăsat prea devreme, ia-o de la capăt. La cursuri de pian David greșea de zece ori într-o jumătate de oră, într-un loc unde nimeni nu-l certa. Am înțeles, la vârsta mea, ceva ce nu știusem: un copil care învață că poate greși liniștit se sperie apoi mult mai puțin de propriile greșeli, peste tot.
Puntea dintre mine și el
Partea pe care n-o pot explica ușor e ce s-a întâmplat între noi doi. În mașină, pe drumul spre casă, David îmi povestește ce a învățat. Îmi cântă cu gura ce n-a ieșit încă din degete. Sunt cele zece minute din săptămână în care nepotul meu vorbește neîntrebat — și, sincer, le aștept ca pe un cadou.
O altă bunică de pe hol mi-a spus fraza care le rezumă pe toate: „Eu nu vin pentru pian. Vin pentru drumul de întoarcere.” Am înțeles-o perfect.
Nu știu dacă David va ajunge pianist. Știu că se așază acum la teme și le termină, că nu se mai ridică de zece ori de la masă, și că are un loc al lui unde nimeni nu-l grăbește. Pentru un copil, atât e destul. Restul vine.
De ce contează că e aproape
La vârsta mea, un drum lung m-ar fi doborât și ne-am fi lăsat repede. A contat enorm că e o școală de muzică Sector 3, la câteva minute de casă. Sediul e pe Str. Trifoi nr. 5, zona Piața Muncii – Calea Călărași. Mai e unul, în Sector 2, pe Str. Profesor Ion Maiorescu nr. 37, chiar lângă Obor, vizavi de Școala 50 — pentru familiile din cealaltă parte a orașului. Program lung în amândouă, până seara și în weekend, ca să-l poți duce oricând ai o fereastră.
Ce ne-a mai adus, la amândoi
O să pară puțin lucru, dar nu e. De când merge David la pian, avem un subiect care e numai al nostru, al bunicului cu nepotul. Nu vorbim despre note sau despre teme — vorbim despre ce a ieșit și ce nu, despre piesa pe care vrea s-o învețe pentru recital, despre profesoara lui pe care o adoră. La vârsta mea, să ai un motiv real să stai de vorbă cu un copil de opt ani, altul decât „ai mâncat?” și „ți-ai făcut temele?”, e un dar. Am prins și eu, pe deasupra, câteva lucruri pe care le uitasem: că răbdarea se învață, că un lucru mic făcut zilnic crește, că nu trebuie să fii talentat ca să te bucuri de muzică. Dacă ești bunic și te temi că ești „prea bătrân” ca să te implici, îți spun din experiență că nu ești. Trebuie doar să-l duci, să-l aștepți și, din când în când, să tragi cu urechea la ușă. Restul îl face copilul, iar tu te alegi cu cea mai bună jumătate de oră din săptămână.
Dacă ești bunic și cari nepotul la activități
S-ar putea să primești mai mult decât dai. Un instrument nu-i dă copilului doar o deprindere — vă dă și vouă un subiect comun, un drum de întoarcere cu povești. Prima lecție începe cu un telefon: Sector 3, Str. Trifoi nr. 5 — +40 760 40 90 50; Sector 2, Str. Profesor Ion Maiorescu nr. 37 — +40 738 31 83 73. E-mail: contact@scoalaarmonia.ro.
articolesite
Autor CuSanatate, preocupat de informatii clare, utile si usor de aplicat.
